Traim o perioada fara precedent, in care toata lumea e pe ace si asteapta sa vada ce se va intampla. Dar nimeni nu cred ca e la fel de pe ace pe cat cred eu ca sunt femeile insarcinate, in perioada asta.
Cel putin, eu una as avea inima in gat din trezire in culcare si probabil noptile as avea cosmaruri. Anul trecut pe vremea asta aveam deja bagajul pregatit pentru maternitate. Ce bine ca totul se intampla anul trecut, pentru ca anul asta cred ca as fi clacat.
Inca de prin luna a cincea de sarcina eram un ghem anxios
Nu mi-era frica de nastere atat de tare, cat de complicatii. Nu mi-era frica de spital, cat de bacteriile ultra-mega-strong din spitale si de riscul ca noi sa luam din ele cu noi acasa. Oh, si mi-era frica de neajunsuri. Desi nu aveam nici cel mai mic motiv (el avea job stabil, eu la fel, senin la orizont), imi era permanent frica de lipsuri.
Frica asta de lipsuri m-a si facut sa am peste 300 de scutece de marimi variate gata cumparate inca din luna a cincea de sarcina. Bagajul de maternitate? Din luna a sasea. Mi-era constant frica de faptul ca ceva m-ar putea lua pe nepregatite. Ulterior am aflat cum se numeste treaba asta, anume instinct de nesting, de a-ti pregati cuibul.
Ei bine, nu-mi pot inchipui ce inseamna sa-ti faci analizele intr-o perioada ca asta, umbland prin spitale pline de oameni care nu-ti vor acorda mare atentie, caci sunt concentrati la randul lor pe pandemie si pe probleme administrative.
Nu pot sa-mi inchipui nici ce inseamna sa nasti intr-un astfel de spital, cu medici care ar fi putut fi expusi Covid19 si sa speri ca nu au fost si ca nu-ti vor da si tie.
Jur ca vad femeile gravide din perioada asta, dar mai ales pe cele care urmeaza sa nasca in perioada asta ca pe adevarate femei puternice. Pentru ca eu stiu sa spun sigur ca n-as fi avut taria lor, as fi plans zilnic, m-as fi ghemuit intr-un colt (ce gluma buna, nu ma puteam ghemui luni bune dupa ce am nascut, dar asa e expresia).
Teama nu a disparut dupa ce am nascut
O nu, poate doar s-a accentuat. Pana a facut Iris vreo 4-5 luni, aveam impresia ca in jurul ei trebuie sa fac o bula. Sa nu puna nimeni mana pe ea fara sa fie din familie, sa nu fie muzica prea tare, sa nu vada cine stie ce imagini, sa nu o atinga lumea exterioara.
N-aveam o problema cu a o cali, caci o scoteam afara imbracata normal, n-o inhaimuram, nu incercam sa-i creez sensibilitati. Dar cumva as fi vrut sa dispara tot restul lumii, sa ramanem doar noi 3, caci asa eram sigura ca ea ar fi fost bine.
A disparut si senzatia asta, am revenit la normal (oare?), dar acum stiu sigur ca daca ea ar fi fost nou-nascut in astfel de timpuri, as fi avut cosmaruri noaptea, cauzate de vremurile pe care le traim.
Asa, are totusi aproape un an, are un sistem imunitar propriu si stiu sigur ca nenorocirea asta tinde sa crute copiii.
Niciodata in viata mea n-am fost atat de fericita sa nu fiu insarcinata pe cat sunt acum. Pentru ca, lasand la o parte glumele cu coronials (care sunt amuzante, nimic de zis), nu stiu cine s-ar putea gandi la a avea un copil acum, cand viitorul ne e mai incert ca niciodata.
