Stand si gandindu-ma la toata nebunia asta cu coronavirusul sufletului, mi-am dat seama ca ceea ce ma sperie cu adevarat nu e pandemia in sine, nu atat de tare cel putin, cat frica de un viitor nesigur, o frica pe care marturisesc ca n-am mai simtit-o vreodata.
In ceea ce priveste virusul, nu mi-e atat frica de consecintele sale asupra mea, cat imi e frica pentru cei din jur.
Mi-e groaza de gandul ca ai mei sunt uneori nevoiti sa iasa din casa, fie chiar si cu manusi si masti, pentru ca au deja o varsta.
Mi-e groaza de ideea ca vecinii nostri, multi dintre ei batranei simpatici, ar putea sa nu mai fie peste cateva luni, din pricina acestui nenorocit de virus.
Dar mai presus de orice, mi-e groaza de ce ii e groaza oricarei mame, sa nu i se imbolnaveasca copilul. Da, stiu ca mortalitatea e practic inexistenta la copii. Da, stiu ca cei afectati sunt cei varstnici, dar asa cum s-a mai spus, virusurile suporta mutatii. Si nimeni nu suporta gandul de a-si imagina copilul bolnav.
Coronavirusul si frica pentru ziua de maine
Ei nu chiar pentru ziua de maine, dar ceva pe acolo. Ma tem ca nu sunt prezentate datele reale in presa. Adica colegii dau ce informatii primesc si ei la randul lor, insa prea putini specifica faptul ca la noi nu se testeaza cu una, cu doua de Covid19.
Trebuie sa tusesti in 3 moduri aparte si sa-ti tarasti un picior la un unghi predeterminat ca sa ti se faca o nenorocire de-aia de test. Toate astea in contextul in care WHO indeamna la testare cat mai agresiva, iar noi testam doar daca n-avem incotro.
Ma tem de cum va arata viata noastra peste o luna, peste doua luni. Intr-o luna Iris face un an, iar noi probabil nu vom sarbatori nicaieri, in niciun fel. Nu e o tragedie, oricum ea nu-si va aminti, e doar usor dureros. Stiu ca exista drame reale, asta e un fas.
E dureros insa ca in loc sa ma gandesc cu bucurie la ziua ei de nastere, ma gandesc la numarul de cazuri care vor fi aparut pana la acel moment in Romania si daca pana atunci va fi bubuit mamaliga, asa cum ne asteptam cu totii.
Ma tem de scumpiri duse la extrem si de diferite produse de baza care ar deveni inaccesibile, pe cale de consecinta. Am mai spus-o, o repet: romanului de fel ii place specula, e sport national, iar daca tirurile cu marfa vor mai sta mult la granita, intarziate de procedurile ingreunate, nu vad bine situatia.
Ma tem sa nu carecumva sa fac ceva care sa ma/ne puna in pericol, sa fim nevoiti sa ajungem pe mana sistemului medical in zilele astea. Nu pentru ca in alte zile ti-ai dori un accident, o boala care sa necesite internare sau vreo operatie, dar acum mai mult ca oricand suspectez ca medicii au alte prioritati si ingrijorari si garantat am resimti asta, de am avea nevoie.
Ma tem pentru ca, spre deosebire de alte situatii pe care le-am traversat, precum criza aia nasoala din 2008, situatia de acum e lipsita de precedent in perioada contemporana si nu poate fi controlata doar din haturile economiei.
Mi-e frica de nesiguranta jobului lui, pentru jobul multor oameni cunoscuti mie si nu numai, frica de ideea ca inchiderea firmelor si pierderea locurilor de munca va produce un domino in economie pe care nimeni nu-l poate anticipa pe deplin.
Toate temerile astea ma fac, evident sa nu ies din casa. Bine, sa nu ies e mult spus in situatia noastra. Noi iesim in curte in fiecare zi, doar avem o groaza de treaba de facut, fiind primavara.
Ar fi oribil sa fim nevoiti sa stam la propriu doar in casa si pot doar sa-mi inchipui ce simt parintii nevoiti sa stea intre 4 pereti zi de zi, si totusi o fac. Noi ne plimbam seara pe langa o balta din apropiere, unde rar intalnesti picior de om. Tot izolare se cheama, dar macar nu simti ca innebunesti din cauza asta.
Ma tem ca autoizolarea nu va fi suficienta, atat timp cat unii se supun, dar altii se plimba in continuare ca in Cismigiu. Tot ce va face asta va fi ca izolarea noastra, a celor responsabili, sa se prelungeasca, deoarece apar si mai multi bolnavi.
Ca niciodata in viata, nu stiu ce-mi rezerva ziua de maine si ma infioara gandul ca foarte putine variabile sunt in controlul meu. Daca pana mai ieri priveam cu optimism, acum privesc viitorul cu frica. Frica de necunoscut, de neputinta, de tragedie.
