E atat de usor sa uiti, ca nici nu-mi vine sa cred. Imi amintesc asa de clar de cate ori in copilarie auzeam “e, ei au uitat ce inseamna sa fii copil”. Mi-am propus atunci sa nu uit niciodata, sa pastrez vie amintirea si sa pot empatiza ca adult. Bine, eu mi-am propus, dar nu cu cuvintele astea. Nu mi-a iesit, deseori uit cum era sa fii copil. Dar am o amintire care mereu ma ajuta sa imi pun “caciula” de copil si sa vad iar lumea prin ochii lor.
Oricat ne-am dori, cu totii uitam cum e sa fii copil
E greu sa-ti amintesti concret. E foarte usor ca, odata cu gandirea rationala, un creier complet dezvoltat si eventual cu educatia care vine la pachet cu anii ce trec, sa uiti cum era sa nu ai creierul complet dezvoltat, sa nu vezi lucrurile in aceeasi nuanta in care adultii o vad.
Cred ca toti ne propunem asta cand suntem mici, mai mult sau mai putin constient: sa nu uitam cum e sa fii copil, pentru ca adultii, vedem inca de mici, nu inteleg cum stau treburile cu copilaria.
Apoi crestem si, ca o ironie a sortii, uitam cum e sa vezi lumea prin ochi de copil, uitam ca ceea ce pare banal, monoton sau chiar lipsit de importanta pentru un adult, pentru copil poate fi fascinant, spectaculos sau chiar infricosator, depinzand aici despre ce vorbim.
Fii-mea e mica, inca n-are anul. Insa uneori tot trebuie sa-mi aduc aminte ca ea vede lumea altfel, ca e firesc sa fie reticenta in a atinge puii de gaina dragalasi de la vecinii de peste drum, ca e normal sa o apuce uneori plansul cand un strain e prea prietenos, prea repede.
Alteori se sperie din te miri ce, ca te face sa te intrebi cum de o banalitate, precum mami cu masca chirurgicala pe fata, o poate duce intr-o stare de plans cu sughituri. Astea-s momentele in care ma intorc la veioza mea din copilarie si imi reamintesc constant ca lumea nu se vede la fel prin ochi de adult.
Veioza care-mi aminteste ca cei mici vad lucrurile diferit
Sa explic, ca v-am bagat in ceata cu veioza mea. Era vreo 1994, deci aveam vreo 4 ani si maruntis. Eram la bunica-mea, unde am si copilarit buna parte din inceputul vietii. Ei bine, avea bunica-mea o veioza comunista care abia daca facea o lumina de veghe, dar care functiona cu un bec incandescent (mai era mult pana la LED-uri).
Imi amintesc de parca era ieri cum obisnuiam sa privesc in gol la acea veioza aprinsa seara, inainte de culcare. Nu ma intrebati de ce, habar n-am, iubeam sa privesc veioza aia. Ei, da, dar cand mutam privirea de pe veioza, in restul camerei, puteam vedea fel si fel de figurine intunecate care pluteau in fata ochilor mei si ma speriau din cale afara.
Nu-mi amintesc daca i-am spus vreodata bunica-mii. Poate da, poate mi-a si explicat. Poate nu i-am zis si aratarile au ramas mereu cu mine, pana azi cand va povestesc de ele.
Ce erau aratarile cu pricina? Pai imaginea veiozei aprinsa ramasa pe retina.
Dar acum mintea intelege usor explicatia logica a unui eveniment absolut banal. Atunci insa, aratarile ce pluteau in fata ochilor chiar si la ceva timp dupa ce stingea bunica-mea veioza, ma bantuiau.
Asa reusesc sa imi reamintesc constant ca ceea ce ea vede e inca spectaculos, neexplicat, neexplorat si deseori infricosator. Asa (incerc sa) nu uit sa am rabdare cu ea, amintindu-mi de nenorocita aia de veioza, care a devenit o ancora pentru mine.
Imagine de Simon Blüthenkranz de la Pixabay
