Azi se implineste o saptamana. O saptamana de cand nu te-am vazut, nu ti-am mai auzit vocea, o saptamana de cand nu te-am simtit dandu-te cu capul usor de mana mea, sa-mi atragi atentia. Si nu o vei mai face niciodata, incerc sa accept asta, dar e atat de greu.
“Doar o pisica”
A trecut o saptamana de cand plang cand si pe unde apuc, noaptea dupa ce culc copiii, alteori cand sta el cu ei. In ziua cand mi-am dat cu adevarat seama ca lipsesti simteam ca-mi fuge pamantul de sub picioare, insa trebuia sa raman concentrata la ei si refuzam din rasputeri sa cred ca nu aveai sa te intorci.
Te-am cautat in fiecare zi, seara. Ieseam noaptea in curte si te strigam, sperand sa te intorci. Cu fiecare zi eram tot mai sigura ca miercuri te voi fi vazut pentru ultima data.
Implineai 15 ani in aprilie la anul si ai fost prima mea responsabilitate reala. Unul din cei mai buni prieteni din viata asta, uneori chiar singurul. Tu nu erai singura, mai aveam alti 3, in ciuda protestelor tale. Insa ei sunt doar pisici, ce stiu ei? Tu ai fost mereu mult mai mult.
Regret amarnic ca te-am lasat in curte. Trebuia sa te bag inapoi in casa, chiar daca mi te impotriveai. Si totusi n-am facut-o. N-am facut-o, pentru ca de atatia ani de cand stam aici nu ai plecat, desi ai avut de atatea ori oportunitatea. N-am crezut ca aveai sa pleci nici acum.
Am facut si flyere, am intrebat vecinii, nimeni nu te vazuse. Toti mi-au promis ca te aduc inapoi daca te gasesc, intrebandu-ma tot odata de ce ma agit atat, ca tu esti “doar o pisica”. De unde sa stie ei?
Dar tu deja nu mai erai de gasit, nu-i asa?
Ma macina atat de tare ideea ca in ultimul timp nu ti-am mai putut acorda atat de multa atentie. Tu nu te-ai schimbat, insa eu da. Au aparut spiridusii pe care numai tu stii cum i-ai putut suporta, desi urai copiii din tot sufletul tau negru si interactiunea noastra s-a tot rarit. Pentru asta ti-as cere sa ma ierti, au fost multe zilele cand meritai mai mult. Si-ti multumesc ca i-ai iubit si tu, in felul tau distant.
Scriu textul asta din bucatarie, de pe scaunul pe care obisnuiai sa-l imparti cu Iris. Nu trece zi sa nu ma uit macar de 2-3 ori pe scaunul asta, asteptandu-ma mereu sa te vad, sufletul meu negru.
Desi sunt copiii, desi ceilalti 3 narozi sunt inca aici, simt casa mai pustie ca niciodata. E o noua normalitate la care inca nu m-am adaptat. Cred ca va dura ceva sa ma obisnuiesc cu ideea.
Ai fost cu mine oriunde am mers, am schimbat 4 “acasa” impreuna. Mereu am vrut sa simti ca “acasa” langa mine va fi pentru totdeauna, oriunde ai merge. Insa ai simtit nevoia sa pleci…
Mi-ai adus lumina intr-o perioada tare sumbra, ironic cumva, in ciuda culorii tale, iar cand ai plecat parca ai stins o lumina. Sper ca ti-ai gasit linistea, ca nimic nu mai doare si sper ca ai avut macar o idee despre cat de mult te-am iubit.
Ai lasat mult dor in urma, sufletul meu negru.
