Urasc statutul de victima. Toata viata l-am urat, nu mi-a placut sa ma aflu in situatii din care sa fiu perceputa ca vreo drama queen. De-aia faceam tot ce-mi statea in putinta in copilarie si adolescenta sa ies din situatii de genul asta. Nu voiam sa fiu perceputa ca o plangacioasa, ca o persoana slaba de inger.
Asa se face ca la agresiune raspundeam cu agresiune. Eram trasa de par? trageam si eu. Ma lovea cineva? Loveam si eu. Nu m-a invatat nimeni asta, pur si simplu asta mi-a fost modul de a procesa ce e intampla. Si a fost cum a fost, am trecut peste. Pana recent, cand simt ca am luat-o de la capat, cu Iris.
Copil timid? Tinta sigura pentru copiii agresivi
Fii-mea nu-i ca mine. E drept, are doar 2 ani, nu are caracterul format inca, e departe de a fi conturat macar, dar atat cat imi pot da momentan seama, e o micuta moaca. E adorabila, timida, se ascunde dupa “fusta mamei” la orice vorba ii e adresata si se sperie din orice.
Si da, la locul de joaca, nu stiu cum se face, dar e mai mereu perceputa ca o victima cumva. Care, cum se nimereste pe tobogane, la leagane sau in balansoare, considera ca e o idee buna sa mi-o impinga, sa incerce sa-i dea cu palma (da, am patit si asta!), de am ajuns sa iau serios in considerare sa nu mai mergem deloc la locuri de joaca. Am incercat sa-i fac parc in curte (da, i’m that much of a control freak!, dar asta e). Are leagan, tobogan, trambulina, cutie cu nisip si casuta. Unde prefera ea? In parculete, bineinteles.
Imi e clar ca ce cauta e de fapt interactiunea cu alti copii. Problema mea e educatia altor copii, care eu consider ca-i cel putin deficitara, daca nu chiar lipseste cu desavarsire. Si nu, nu-i a mea perfecta, dar este cat de bine educata am putut, pana acum. Stie ca nu are voie sa loveasca, sa imbranceasca, sa provoace in vreun fel durere oricui, animalele fiind incluse aici. A tras de vreo 3 ori pisicile de coada, insa am dojenit-o si stie ca nu are voie, asa ca n-a mai facut-o. Cam aici s-a oprit Iris a mea cu agresivitatea.
Din lipsa de idei si din exasperare am crezut ca-i o idee buna sa caut pe grupurile de mamici un mod de a reactiona la situatiile astea deranjante pe viitor, povestind cea mai recenta patanie din parculet.
Stiti expresia “decat sa planga mama, mai bine plange ma-ta?”. Aparent, fix asa e
Concret: Alaltaieri (si nu numai, adica chestia asta s-a tot intamplat cu alti copii) vine un baietel de vreo 3-4 ani inspre Iris, amandoi fiind pe un tobogan cu o rampa lunga, pe care se poate trece daca amandoi copiii se dau in laterala. Fii-mea, ca de obicei, se blocheaza. Ii spun sa-i faca loc baietelului, iar el ii va face ei loc.
Ea da sa se dea intr-o parte, cand baietelul o impinge.
Il rog sa inceteze. Nimic, o mai impinge o data.
Ii SPUN sa inceteze, mai tare, poate ma aude si adultul responsabil de copilul cu pricina. Nimic, o mai impinge o data, razand la mine.
Asta a fost momentul in care m-am dus eu si am bagat bratul intre ei, pentru ca se pregatea sa o impinga din nou, iar cand a dat sa o impinga, l-am impins eu de langa ea, mi-am luat copilul si am plecat de la toboganul cu pricina.
Ulterior am vazut scena repetandu-se prin parculet cu alti copii.
De curiozitate am urmarit sa vad cu cine era copilul: un tatic ce statea cand cu ochii in telefon, cand il mai urmarea prin parc, si o bunica ce statea pe banca si-i mai dadea sa manance ocazional. Niciunul dintre ei nu statea efectiv de copil.
Agresorul, aceasta victima neinteleasa
Acum, lasand la o parte evenimentul in sine, care desigur ca m-a enervat cumplit pe moment, reactiile la povestirea cu pricina m-au lasat masca. Si nu, nu regret ca am scris postarea, pentru ca asa vad si eu ce fel de conceptii au parintii celor cu care copilul meu socializeaza prin parc.
Au fost cateva persoane cu sfaturi pertinente, din care insa am si aplicat de atatea ori: retragere, retragere, retragere.
Au existat inclusiv voci care mi-au spus ca s-au saturat si au inceput sa-si invete copiii sa riposteze. Alte mame mi-au spus sa-mi invat copilul sa spuna celui ce se poarta urat sa se opreasca. Nu-i o solutie inca, Iris nu vorbeste foarte mult si mai ales nu vorbeste cu straini.
Insa de departe cele mai aclamate opinii erau cele care ma scoteau pe mine drept agresor, iar pe copilul ce mi-o impingea pe Iris victima. Mi s-a sugerat ca trebuia sa iau copilul respectiv in brate (da, ati citit bine), sa-i zambesc si sa-l intreb de sanatate, toate in timp ce el imi impingea copilul.
Aceleasi persoane m-au acuzat de lipsa de empatie fata de copilul agresor, in toata discutia asta fii-mea fiind undeva… Nefiind deloc, baiatul agresor devenise victima, eu eram agresoarea, Iris nici nu exista. De fapt nici nu stiu ce cautam in parculet, cred ca m-am dus sa ma iau aiurea de copii.
S-a sugerat inclusiv ca “cred eu acum ca nu-i a mea agresor, ca-i fac educatie, dar vad eu mai incolo”. Ideea asta n-am inteles-o, insa pare sa sune a justificare de tipul “nu sta in puterea noastra, copiii sunt copii”.
Si poate suna stupid si majoritatea veti ridica o spranceana si veti crede ca-mi bat capul degeaba. Dar nu, nu-i degeaba. Astia sunt parintii viitorilor ei colegi de gradinita, de scoala, de liceu.
In concluzie, cred ca imi voi invata copilul sa riposteze. Doar e clar ca e mai avantajos statutul de agresor, decat cel de victima
Ma iau cu mainile de cap in timp ce scriu textul asta, ca imi dau seama ca trebuie sa-mi invat moaca mica sa riposteze. Urat nu? Sa inveti copilul sa raspunda cu violenta la violenta. Pai o fi, dar aparent e mai avantajata daca raspunde cu aceeasi moneda, pentru ca atunci vom putea ridica la randul nostru din umeri si sa spunem “ce sa-i faci? E copil. Asa se manifesta ea.” Zici ca-i bully? “O etichetezi, cum iti permiti! E dreptul ei sa loveasca alti copii (NM: cand e lovita)”.
Pentru ca da, in secolul corectitudinii duse la extrem, esti agresor daca numesti un copil care loveste agresor si de empatizat trebuie sa empatizezi cu agresorul, nu cu victima. E mai avantajos sa fii agresor decat victima. Si-asa nu-mi placea mie statutul asta.
Image by Free-Photos from Pixabay
