Cum ar fi? Un copil care nu plânge. Cum ar fi să-l ai? Pai dacă citești asta când copilul tău are colici, de exemplu, garantat zici “de vis”. Așa să fie?
Cum ar fi dacă n-ar plânge deloc?
Desfășurarea asta de gânduri mi-a venit în prima parte a zilei, când Felix plângea că nu-i băgat în seamă, Iris plângea că se arsese cu un dumicat de mâncare (în ciuda faptului că i s-a zis să nu pună mâna), el începuse să clocotească, iar mie-mi venea să mă duc departe.
Mereu m-am plâns (lui, nu altcuiva) că ea plânge mult. Că bebe plângea și mai mult, dar între timp cred mi-am dat seama de ce.
Dar dacă n-ar fi plâns deloc? Dacă, în loc să plângă, ar sta inerți sau, în cel mai bun caz, ar fi zâmbitori?
Oricât de deranjant, plânsul e extrem de important
Fără el, n-ai știi niciodată că poate ai depășit cu 10 minute sau mai mult ora mesei și nici că s-a săturat, după ce i-ai dat să mănânce. Unii garantat ar rămâne nehrăniți.
Ar trebui în mod constant să îl cauți la scutec “să nu care cumva”. Aici, se știe, metoda nas în fund nu dă greș, dar orișicât, mai ai și altă treabă, nu?
N-ai știi niciodată cu adevărat cât de tare s-a lovit sau chiar că e bine, tocmai pentru că plânge, cum a fost cazul nostru.
Cu Iris deja ne dăm seama de gravitatea căzăturii în funcție de plâns. Da, uneori o mai mulge și ea și ne dăm seama în cele din urmă că “n-au ieșit mațele”, dar adesea știm din prima să nu ne panicăm atunci când nu e cazul.
N-ai avea de ce să plângi și tu, cot la cot cu el, când orăcăie de mama focului din prima secundă de viață. Sunetul ăla rămâne întipărit ca muzica pe vinil, nimic nu-l mai scoate de acolo.
Cum altfel ai știi că are nevoie de alinare când dau dinții, când îl doare burtica sau chiar mai important, când e semn de vreo boală, fie ea cât de trecătoare și vindecabilă.
Copiii, mai ales bebelușii, plâng din multe motive. Uneori pare exasperant și simți că nu-ți mai auzi gândurile, mai ales atunci când nu reușești să-i dai de cap motivului.
Plânsul, singura lor formă de comunicare a disconfortului
De fiecare dată însă, amintește-ți că e singura formă de a comunica un disconfort pentru ei, alta nu au.
Imaginează-ți de pildă, cum trebuie să fie să te mănânce undeva (nu râdeți, că e serioasă treaba) și să nu ai încă câtuși de puțin controlul mâinilor, să te poți scărpina. Sau măcar să rogi pe cineva să te scarpine. Cred că eu aș plânge chiar mai tare.
Plânsul e un rău necesar, la fel ca durerea. Ne anunță că ceva e în neregulă și necesită atenția noastră.
Facem orice să oprim plânsul, pentru că deseori nivelul de decibeli e invers proporțional cu dimensiunea copilului, dar cu toate astea, ce ne-am face fără el?
Cum ar fi? Un copil care nu plânge…
