Recunosc, poate titlul e misleading. În realitate, n-au fost decizii luate în 3 secunde. Poate doar prima demisie. Prima a fost de-a dreptul spontana. Restul? Au părut reacţii spontane, când ele fuseseră de mult o ipoteză pe care am luat-o în calcul.
Lipsa de respect, motivul tuturor demisiilor mele date ad-hoc
Deci, da. Acum 2-3 zile mi-am dat demisia. N-o să mă apuc să împroşc cu noroi, că n-are sems. Ce a fost, a fost. Nu-mi schimbasem jobul de mult timp. Ba chiar, fix în ziua scrierii demisiei împlineam 2 luni în firmă.
2 luni în care totul promitea, mai puţin uşoare momente care m-au făcut să îmi pun problema că s-ar putea ajunge aici. Şi s-a ajuns.
Realitatea este că, dacă stau să mă gândesc, la baza a 3 din 3 demisii date fulgerător a fost acelaşi numitor comun: lipsa de respect, exprimată în diferite moduri. Şi în toate, dar absolut toate, a ajutat enorm susţinerea lui.
Top 3 demisii date în 3 secunde
3. Demisie cu strigături
Şi de departe cea mai puţin dramatică, cea mai recentă demisie. Firmă relativ nouă, atmosferă de startup, eu venită cu energia şi entuziasmul ăla “Ba cum să nu, facem. Păi nu facem noi?”. Până când n-a mai mers. Adică până ce se dorea făcut îmi încălca principiile.
Şi până s-a atins limita de care mă temeam: lipsa de respect, exprimată prin ţipete.
Cum să stai să ţipe cineva la tine? Nici mama nu mai ţipă la mine, de ce aş sta să ţipe cineva străin? Ar însemna să admit că asta merit eu, să se ţipe la mine. Ori, să-mi fie cu iertare, merit cu totul altceva.
Asta a fost cea mai anticipată de către mine (dar nu şi de ceilalţi) demisie. Pentru că am observat tiparul, l-am observat în colectiv, am înţeles că e o problemă generală şi că e doar o chestiune de timp până mă va implica în mod direct.
Încă de pe-atunci am spus, probabil a părut o glumă, că dacă vreodată se ţipă la mine, îmi scriu demisia atât de repede, încât nu va apuca angajatorul să înţeleagă ce i se întâmplă.
I-am explicat că a doua zi am job. E suficient să dau un telefon. Şi asa a fost, iată-mă acum, făcând full-time ce făcusem până atunci în timpul liber pe care nu-l aveam:
Mă ocup de prezenţa în online a Hydraulic Parts & Service, afacerea cumnatului meu, care a făcut în ani de zile din rahat bici cu foarte multă muncă şi pe o nişă foarte îngustă. Dacă vreodată aveţi nevoie de un lift de marfă, băiatul ăsta mănâncă lifturi hidraulice pe pâine de mulţi ani. Cu service, cu tot ce trebuie.
Aşa, momentul de publicitate s-a încheiat. Astfel, am şi timp să-mi caut liniştită ceva potrivit, nu trebuie să mă agit ca broasca în beton şi să mă arunc la prima ofertă care apare.
Ei vor găsi alt angajat, eu voi găsi alt job, căci se ştie, nimeni nu e de neînlocuit.
2. Demisia în grup
Ceva mai dramatică, pentru că a fost cu mult mai multe peripeţii. După un job monoton şi rutinat de mai bine de 4 ani, cu suişuri şi coborâşuri, ne-am dat amândoi demisia de mână.
Ce ne-a adus aici? Păi ceva ce fusese opţional până atunci, anume muncă suplimentară în weekend, devenise brusc obligatoriu (şi foarte, foarte ilegal). “Veţi munci şi în weekend, că aşa zic eu!” – zise micul zbir. “Hai, nu zău? Facem pariu?”, ziserăm noi.
Nouă ni s-au alăturat şi alte 3 colege, însă dintre ele pe 2 au reuşit să le înduplece cei din conducere să rămână. Pentru o firmă cu 17+18 oameni, să-ţi plece 5 dintr-un foc, mă gândesc că e ceva. Aşa că au aruncat cu nişte firimituri de bani spre respectivele colege, convingându-le să mai rămână vreo 2 luni. Ulterior au plecat şi ele, alături de o a treia colegă.
Noi ne-am văzut mai departe de drum. Au urmat nişte luni tare grele, pentru că el îmi era coleg de birou până atunci, deci dintr-o dată am rămas amândoi fără job.
E drept, nu aveam copiii, aveam alte responsabilităţi la vremea aia, dar a fost cumva unul dintre cele mai înspăimântătoare momente din viaţa mea. Acea incertitudine a zilei de mâine am simţit-o atunci, mai tare ca niciodată.
2 săptămâni mai târziu însă, eu aveam job. Alte 2 săptămâni mai târziu, avea şi el. Sigur, el era pe minimul pe economie la vremea aia, însă fix acel job i-a adus parcursul de programator pe care-l are azi.
Iar eu? Eu n-am făcut prea mulţi pui la următorul job, deoarece firma s-a desfiinţat. Cu toate acestea, a fost o perioadă-tampon până ce am ajuns cu adevărat în presă. Unde, se ştie, se moare de foame, dar măcar lucrezi în presă. E altceva, altfel îţi ghiorăie maţele.
1. Demisia în sutien
Cea mai dramatică demisie dată de mine vreodată a venit când aveam fix 20 de ani. Era 2010. Eram încă la primele joburi, tot ce găseam era muncă multă pe bani puţini, aşa că mi-am acceptat soarta: muncim mult pe nasturi până să avem pretenţii.
Aşa am ajuns să lucrez în AFI Mall. Sau aşa speram. În realitate, am lucrat 2 săptămâni la foc automat, cu sâmbăta inclusă, pentru a pregăti ghereta la care lucram, de marea deschidere. N-am apucat s-o văd deschisă.
Când, după 2 săptămâni de muncă de tractoare, am îndrăznit eu şi colegii mei să cerem ca sâmbăta ce urma să fie liberă. Să ne fi fost ruşine!
Şi ni s-a răspuns cu o lipsă de respect halucinantă: Cine nu vine mâine, nu va primi salariul.
De ce a fost dramatică ieşirea asta? Păi pe-asta chiar n-am premeditat-o nicio secundă. Era ianuarie, iar eu aveam pe mine geacă de iarnă, tricoul branduit al magherniţei cu pricina şi sutienul.
Când am auzit ce ni s-a răspuns, am scos tricoul, l-am aruncat în faţă şefului, mi-am luat geaca peste sutien şi am plecat cu 336 acasă.
Niciodată nu m-am simţit mai bine şi mai lipsită de regrete. Ah, singurul regret? Că am muncit 2 săptămâni ca sclava, fără să primesc 1 leu.
E ok, nici colegii care au rămas nu au primit nimic, nici o lună mai târziu. Şi da, eram plătiţi cu fabuloasa sumă de 1000 lei pe lună.
Cel puţin până acum, nu regret niciuna dintre cele 3 demisii şi simt că au fost un gest de respect faţă de propria persoană. Nu, nu am de ce să tolerez abuzuri, nu am de ce să tolerez ţipete şi mai ales, nu am de ce să iau poziţia ghiocelului.
