De o săptămână mă ţin să scriu textul ăsta. Pur şi simplu nu am găsit timpul în care să o fac. Şi despre asta şi vreau să scriu astăzi. Despre cum nu avem timp niciodată, deşi timpul zboară pe lângă noi ca un gând în mintea unui senil.
Iris a făcut 4 ani. Nu ştiu când a trecut timpul. Parcă ieri ieşeam cu ea pe uşa maternităţii.
În ultima săptămână am alergat în toate direcţiile, dăi, organizează petrecerea, dăi, fugi după torturi, să fie aşa, să fie pe dincolo, cu poză, cu Elsa, cu Garda Felină, dar ia şi baloane, şi şerveţele. Şi rochiţa, am uitat de rochită. Calcă-i şi lui Felix cămaşa. Două la număr, că doar nu or purta aceeaşi cămasă/rochie în 2 zile diferite.
Job nou, alergătură nouă, informaţie cu toptanul de asimilat, iar seara mă aşez pe canapea, dau play la un episod din Big Bang Theory şi nu apuc să văd jumătate.
“Hai că trece ziua lui şi ne liniştim. Ah, stai. Job nou, nu mă pot linişti încă. Dar mă voi acomoda, hai şi după ne liniştim. Stai, e şi ziua ei, dar după asta sigur se liniştesc apele.”
Trăim viaţa între două “abia aştept să”
Adevărul e că aşteptând mereu următorul mare hop, apele nu se liniştesc niciodată. Întotdeauna e un alt hop la orizon, peste care parcă abia aşteptăm să trecem şi, uite aşa, ne trăim viaţa în incremente de “abia aştept să”.
“Abia aştept să treacă ziua”
Când eşti la muncă (nu e cazul meu, dar ştiu eu câţiva. Eu, dimpotrivă, mă uit la ceas şi mă ia groaza pe la jumătatea zilei că nu ştiu unde a zburat timpul şi eu n-am apucat să fac mare lucru.
“Abia aştept să iau salariul”
Că ăsta actual mi-a rămas mic şi, vorba aia, mă cam strânge. Aici mă identific şi cunosc şi mulţi alţi colegi de suferinţă. La 5 zile după salariu, majoritatea românilor visează la următorul salariu.
“Abia aştept să crească, că o să fie mai uşor”
Cu asta m-am minţit şi eu o vreme. Spoiler alert: NU e. Da, devin mai independenţi, dar şi problemele devin mai variate, apucăturile şi ele, iar dacă aveţi noroc de copil cu cuvintele la el, o să vă şi închidă gura destul de devreme. Mi s-a întâmplat şi asta, recunosc.
Şi iată că abia aşteptând una şi alta, trec anii şi realizezi că trăieşti clipele doar în ziua de salariu, între 2 petreceri de copii, între 2 weekenduri în care speri şi tu să dormi mai mult, dar rămâi mereu doar cu speranţa.
Trec anii şi te bucuri că ei cresc, dar te loveşte realitatea că tu, inevitabil, îmbătrâneşti odată cu creşterea lor.
Trec anii şi realizezi că momentele tale de fericire sunt doar ipotetice şi viitoare, aproape niciodată prezente.
De “ieri”, mi-am propus să nu mai aştept evenimente
De-aia “rezoluţia” mea de început de mai, căci n-am avut una la început de ianuarie cum e tradiţional, e să încerc să “trăiesc” şi clipele care nu-s tocmai ideale.
Vreau să învăţ să trăiesc şi zilele de luni dimineaţă, când vreau, nu vreau, trebuie să încep o nouă săptămână de la care nu ştiu ce să aştept.
Încerc să mă bucur de orele petrecute la muncă, învătând lucruri noi, bâjbâind cu un sindrom al impostorului mai puternic ca oricând.
Vreau să mă bucur chiar şi de drumul enervant până la birou, încolonată alături de toţi ceilalţi navetişti morocănoşi pe Şoseaua Alexandria.
Vreau să mă bucur, şi nu să mâ enervez, când ajung acasă doldora de sacoşe şi ghiozdane de grădiniţă şi câte şi mai câte, iar căţeaua îmi taie calea fericită, fâcându-mă să mă împiedic de ea. Mâine s-ar putea ca ea să nu mai fie, căci are o vârstă şi o boală ce garantat mi-o va răpi într-o zi…
Voi încerca să profit de tot ce înseamnă clipă alături de ei, chiar dacă îmi urlă în creieri din răsputeri, în timp ce se ceartă pe sticla de apă. Da. chiar dacă e fix când trebuie să fac stânga aia la care-mi trebuie atenţie maximă.
Pentru că da, nu vom fi niciodată mai tineri decât suntem azi. Şi-apoi, comparat cu universul, noi trăim doar o clipă. Aşa că-mi propun să trăiesc clipa, oricum va fi ea.
