N-am crezut ca aveam sa ajung vreodata in punctul asta, dar jur ca pot sa o spun cu toata responsabilitatea cuvintelor. Copilul meu uraste somnul si asta-mi mananca mie ficatii.
Cand am scos-o pe Iris din maternitate, neonatoloaga a avut grija sa-mi spuna ca… “doamna, aveti un copil cam nervos”. Bineinteles ca nici nu m-am intrebat vreo clipa cu cine o semana, stiam deja ca n-o sa fie vreun Budha.
Insa ca nu avea sa-i placa somnul de nicio culoare, asta mi se parea incredibil, ca amandurora ne place sa dormim de tai lemne pe noi.
De unde stiu ca nu-i place somnul
Inca de cand s-a stabilizat putin cu mesele, cu rutina de zi, rutina de seara, am incercat sa-i fac cat de cat un program de somn. A nu se intelege de aici ca am lasat-o sa planga, ca asta mi se pare cam inuman si in plus mi-ar sabota lactatia si n-ar fi in beneficiul nimanui s-o dau pe lapte praf.
Nu, am incercat insa sa o culc in fiecare zi cam pe la aceleasi ore. Ei bine, chiar de pe la o luna, cand inca nu stia de capul ei, cand o duceam in pat pentru hranit si, aflase ea deja, s-o-m-n, parca o puneam pe jar. Se zbatea, se agita, se tragea de par si de ochi, numai sa nu fie dusa la somn.
Peste tot citeam cum, la varsta ei de atunci, Iris ar fi trebuit sa doarma in medie 16-17 ore pe zi minim. Opt le dormea ea noaptea, sa zicem, dar diferenta pana la 17 ore nu o puteai nicicum completa cu cele (maxim) 3 ore de somn, din timpul zilei. Alea, in zilele bune!
Cinci luni mai tarziu, Iris e deja mult mai constienta de mediul inconjurator, de noi si mai ales de rutina ei. Si uraste somnul tot atat de mult.
Fratilor, cand simte ca sta sa adoarma si e rupta de oboseala (pentru ca nu, nu am nicio sansa sa o culc inainte de momentul asta), se vede cat se lupta sa-si tina ochii deschisi, numai sa nu rateze ceva.
Noaptea doarme, ca n-are altceva de facut, probabil
Din fericire pentru noi amandoi, cat timp este intre noi in pat si este noapte, probabil din lipsa de altceva de facut suspectez, se culca in cele din urma. Insa somnul de zi e inca o mare variabila.
In unele zile se intampla (astea sunt zilele in care profit si eu si dau cu un mop, intind o rufa, spal un vas, scriu o balarie d-asta, insa in altele treaba e clara: copilul meu uraste somnul si pace.
Si pentru ca eu iubesc somnul de nu va pot descrie, am intrebat mai mult in eter, de fata cu mama: “oare cu cine o semana, mama?”. “Ei, cum cu cine? Fix la fel faceai si tu”.
Trag de-aici concluzia ca d-asta imi place mie asa mult somnul acum, ca n-am avut parte de el cand a trebuit, iar acum regret amarnic.
Oare ei cum sa-i spun asta?
Imagine de Free-Photos de la Pixabay
