M-a bantuit intrebarea asta si probabil ma va mai bantui ceva ani de acum incolo. Citind despre autismul virtual, nu ai cum sa nu te intrebi daca nu cumva copiii tai petrec prea mult timp in fata televizorului, a calculatorului sau a ecranelor in general.
Iris are acum un an si 10 luni. Prima data cand m-am interesat de chestia asta era inca de dinainte ca ea sa se nasca, deci cam cand eram parintele perfect (adica ala fara copii).
Potrivit recomandarilor OMS, copiii pana in 2 ani NU ar trebui sa aiba parte de asa-numitul screentime, adica n-ar trebui sa vizioneze deloc imagini pe ecrane.
Cat de greu putea sa fie? N-aveam de gand s-o las deloc la desene sau la tv pana la 2 ani, ce mare lucru?
Lucru pe care l-am si reusit, doar ca pana pe la 9 luni, probabil momentul cand a devenit ea mult mai constienta de lucrurile din jurul ei.
La inceput era simplu: ne uitam la seriale si ce alte bazaconii mai urmaream noi doar noaptea, dupa ce ea pleca la somn. In restul timpului, televizorul statea stins, copilul nici nu stia ca exista Tralala, altfel decat audio.
De la 10 minute pe zi, limita la desene a crescut parca pe nesimtite
Apoi am inceput cu 10 minute de desene pe zi, doar cat sa am si eu putin ragaz seara. Apoi, parca pe nesimtite, limita a crescut la 15 minute, apoi la 20 de minute.
Ce-i drept, mereu erau aceleasi desene: cele educative de pe Tralala (youtube), pentru ca altceva efectiv nu-i placea.
Insa e atat, atat de usor sa judeci de dinainte de a trai experienta propriu-zisa si sa te sui pe calul ala moralist de pe care sa spui cu nonsalanta “eu nu o sa…”, “al meu nu o sa…”. Cand descoperi insa ca alea 10 minute de desene iti aduc si tie 10 minute in care poti sta pe canapea, incepi sa faci mici compromisuri.
Au trecut luni de atunci, iar pentru Iris a mea, care nu avea sa se uite la tv pana la 2 ani, limita de 20 de minute pe zi a ajuns la una de 30, apoi de 40 de minute, preferinta ei pentru Tralala a fost treptat reorientata de catre taica-su catre Booba, de pe Netflix, la care se uita amandoi cu incantare.
Ce ma sperie cel mai tare (mai ales cand se uita la Tralala, mai putin cand ii punem Booba), este ca efectiv ai impresia ca e sedata. Daca o strigi, te baga in seama pentru fractiuni de secunda, dar nu te onoreaza cu atentia pentru mai mult timp.
E o capcana in care e atat de usor sa cazi: in cele 5-10-15-20 de minute, copilul e cuminte, sta unde-l pui, poti face ce ti-ai propus in casa, speli un vas, faci un dus, lancezesti pe canapea.
Acum, ca vine si bebe 2 din urma, provocarea va fi una chiar mai mare, mai ales odata ce va putea sta in fundulet: cum sa se uite sor-sa la desene, in timp ce el nu.
Nu doar desenele vazute in mod permis si organizat reprezinta timp in fata ecranelor
Si mai e un aspect de care de multe ori nu tinem cont, atunci cand numaram limita de screentime a copilului: nu doar desenele puse la tv in mod organizat de noi reprezinta screentime.
Cand noi stam (oameni suntem) cu ochii in telefon si ea se lasa captivata de ce facem, tot screentime se cheama.
Cand se mai intampla sa deschidem televizorul si sa bagam si noi un episod din ceva usor digerabil si care nu i-ar provoca traume, precum Friends, tot screentime se pune. E drept, ea nu ramane cu privirea pironita in tv ca si cum s-ar derula desene in fata ochilor, dar tot mai arunca ocazional cate o privire la actiunea de pe ecran.
Cand unul dintre noi munceste si e in fata calculatorului, deseori vine si priveste la monitor, vrand sa tasteze si sa ne ajute si ea. Tot screentime e si ala.
Cand tragi linie, realizezi ca timpul petrecut in fata ecranului de catre copilul tau este unul considerabil mai lung decat ti-ai dori, decat crezi tu ca ii dai voie.
Ce recunosc fara echivoc, cand vine vorba de copii si desene?
Fara ele nu stiu cum as putea face mancare, nu stiu cum as baga la spalat. Nu stiu ce as fi facut in saptamanile cand aveam amandoi o groaza de treaba la terasa si efectiv erau zeci de minute in care n-avea cine sa o supravegheze.
Ce vorbesc eu aici, in timp ce scriu materialul asta, Iris se uita la Booba, pentru ca altfel ar scrie si ea cot la cot cu mine.
In momentele alea, cea mai buna si sigura solutie pentru ea a fost asta: in fata televizorului, la desenele preferate, privite din siguranta patutului, musai cu o pisica pe langa ea.
Cred ca poti numara pe degetele de la maini, hai si alea de la picioare, parintii care chiar reusesc sa-si tina copiii departe de ecrane complet, pana la 2 ani, asa cum recomanda OMS.
Daca eu ma insel, ei exista si sunt numerosi, toata stima mea pentru ei, nu stiu cum au reusit. Noi nu am reusit si nici nu ne mai impunem sa o facem, dar incercam sa limitam pe cat posibil timpul in care ochii ei privesc ecrane. E cel mai bun obiectiv pe care ni-l putem propune si sa-l si putem realiza.
Image by Vidmir Raic from Pixabay
