Ca bebeluș, Iris obișnuia să plângă MULT. Nu, nu avea colici, în sensul ăsta am fost norocoși, însă abia 2 ani mai târziu am înțeles de ce plangea. Suprastimularea bebelușilor e problema de care mulți părinți nu-și dau seama, atunci când le plâng cei mici și nu îi dau de cap motivului.
Parcă copilul meu plangea mai mult decat oricare altul
Mă aud de parcă a fost ieri “Băi Jus, eu n-am pomenit copil să plângă în halul ăsta”. Vară-sa (o zi diferență) era zen. Nu o auzisem plângând mai niciodată.
Ziceam asta de regulă în timp ce o legănam în brațe frenetic, încercam să o potolesc cu sân sau o legănam pe picioare, ceva, orice, numai să meargă.
În fiecare seară același ritual, încât deja mi-era groază că vine seara.
Nu, nu erau colici, pentru că nu se liniștea după ce se pârțâia și nici după scaun, se liniștea în majoritatea cazurilor la sân, deseori de epuizare. Treaba asta a durat vreo 3-4 luni de zile, dacă nu mai bine. Suficient încât să ajungă să nu mai poată fi culcată decât la sân sau în brațe, iar asta a durat și mai mult, până recent chiar.
Al doilea chiar doarme ca un bebeluș
Apoi a venit Felix. El, care doarme cam cum îmi doresc eu să dorm în majoritatea zilelor. Doarme, mănâncă, doarme, mănâncă, elimină ce-i de eliminat și se joacă, apoi mai doarme nițel. Și e vesel, aproape veșnic vesel.
Într-una dintre zile însă, am fost cu amândoi plecați de dimineață până seara. Nu doar că le-am stricat rutina, dar în parc l-am și ținut mai mereu în brațe “să vadă și el”.
Cine l-a întâlnit l-a gugulit de i-au mers fulgii, nu știa încotro să se mai uite, a fost o zi cu mult mai multă activitate pentru el, pe scurt.
Ei, și vine seara, și să te ții orăcăieli. Și nu, nu se calma nicicum. Cred că a plans jumătate de oră neîncetat, iar cum el nu e alăptat direct de la sân și biberonul îl refuza, chiar nu știam cum să-l ajut.
În cele din urmă, m-am dezbrăcat în partea superioară a corpului, l-am lăsat și pe el în scutec și l-am ținut așa în balansoarul în care cândva o alăptam pe Iris, legănându-mă cu el.
Doar așa am reușit să-l liniștesc suficient cât să primească biberonul și să se ducă la somn epuizat.
Abia când am luat seama la asemănările dintre seara aia și serile cu Iris am înțeles cât am greșit cu ea.
Cum riști suprastimularea la bebeluși
Păi ziceam că abia la el mi-am dat seama că pe Iris o suprastimulam și tot eu mă plângeam după.
El, săracul, e mult mai puțin băgat în seamă. Își explorează bara de jucării, admiră pisicile când trec prin cameră pe lângă el, rămâne fascinat de lampă sau privește pierdut către frunzele care se mișcă, atunci când e în copac.
La asta se adaugă momentele când ne putem rupe puțin din timpul cu ea, ca să petrecem timp și cu el. Și cam atât.
Cu ea? Păi n-aveam alt copil zvăpăiat de care să am grijă, așa că ea era focusul meu.
Îi cântam, îi vorbeam, băteam din palme, îi arătam pisicile, cățeii, cărticele, maimuțele, dansam, mă zbenguiam, orice numai să bag copilul în seamă, să nu care cumva să nu se dezvolte cognitiv cât mai bine.
Uite cubulețul, ia și zdrăngăneaua, cățelul face ham, pisica miau, cred că o zăpăceam în fiecare zi pe biata Iris. Apoi, cu ea încă în brațe și agitând-o fără să-mi dau seama, mă frustram că plânge și că nu doarme. Oare de ce?
Cum eviți suprastimularea bebelușului
Pe scurt? Bagă-l în seama mult mai puțin. Creierașul lui e încă prea la începutul dezvoltării să poată procesa atât de multă informație în atât de puțin timp.
Așadar, oricât ți-ar veni să-l gugulești, smotocești, să-i cânți și să-i vorbești, încearcă să nu o faci în două treimi din timpul în care ai intențiile astea, măcar în primele 3 luni, când ei nu au un program foarte clar și e extrem de ușor să intri cu bocancii în orele lor de somn, tu vrând să le acorzi atenție.
Nu-ți duce bebelușul la evenimente de noapte
Aveam o nuntă la care trebuia să mergem în iulie. Am stat, am discutat și am ajuns amândoi la concluzia că oricât de dragi ne-ar fi mirii, copiii nu merită să le fie ruptă în bucăți rutina cea de zi cu zi. Am trimis cadou și rămânem acasă.
Am fost cu Iris la un botez/nuntă când avea 5 luni. Am reușit să stăm până pe la 10:30 și asta cu foarte mult efort. Masa noastră era lipită de orchestră, muzica bubuia de-mi vibrau organele, iar luminile stroboscopice erau puțin spus obositoare.
Copilul urla de mama focului, mai-mai să acopere orchestra, noi nu ne simțeam deloc bine și ne simțeam și vinovați pe deasupra, așa că am decis să scurtăm expunerea și am plecat.
A doua oară nu mai fac greșeala asta. Consider că pentru a merge cu un copil mic la un eveniment de genul ăsta, un minim de 12-18 luni tot sunt necesare să le aibă copilul.
Sau, și mai bine, mergi fără copil și așa știi o treabă: tu te distrezi fără copil atârnat de fustă, iar copilul își păstrează rutina atât de importantă pentru el.
Image by Gerd Altmann from Pixabay
