Dacă m-ar fi întrebat oricine înainte da a naşte, categoric aş fi spus că înclin mai mult către a-mi hrăni copilul cu formulă de lapte. De ce? Păi era mai practic, credeam eu, se potrivea mult mai bine cu planul meu de a mă întoarce la munca după 3 luni fără probleme şi oricum mama nu reuşise să ne alăpteze decât câte 3 luni, deci sigur nici eu n-aveam să am cine ştie ce lapte, nu? Ei bine, nu. Ulterior am aflat că lucrurile stau fix pe dos.
Când am mers prima dată la alăptare, vă povesteam şi aici, mă ţineam de ceafă puternic din cauza durerilor cumplite de cap. Asta nu m-a oprit însă să încerc, căci vorba aia, colostru tot observam la duş de câteva luni bune, deci “tre’ să fie ceva acolo”, gândeam.
Personalul de la neonatologie nu m-a ajutat prea mult
De la neonatologie n-am obţinut cine ştie ce informaţie valoroasă cu privire la alăptare. Noroc cu clipul pe care îl puteţi vedea mai jos în articol, pentru că a fost cam tot ce mi-a trebuit în materie de informaţie pentru un start corect în alăptare.
Din păcate, la Elias alăptarea încă se face la program, aşa încât mai mereu îmi lăsam fata plângând după sân, când asistenta venea şi mi-o lua din braţe, apoi o găseam adormită de la formulă de lapte, la următoarea masă.
Ataşarea mi-a ieşit din prima.
De durut m-a durut rezonabil, poate din cauza sensibilităţii care oricum e crescută încă din sarcină. Treptat însă, m-am obişnuit cu senzaţia coborarii laptelui (letdown), iar acum, la 5 luni după, nu mai simt deloc dureros (excepţie momentele când Iris îşi încearcă dinţişorii neieşiţi încă).
Mi-am gasit copilul cu febra 39.6° si la perfuzii
A trebuit însă, din pricina sistemului din maternitate, să mă lupt ca ea să nu mai primească formulă de lapte înainte ca eu să ajung la alăptare, ci să i se dea completare după.
Suspectez însă (nu am cum să probez) că văzând că sunt mai încăpăţânată şi că făceam scandal de câte ori mi se dădea un copil foarte somnoros la sân, că la un moment dat nu i-au mai dat deloc completare, adică au trecut în extrema cealaltă. Iar mie încă nu mi se instalase propriu zis lactaţia, ci îi dădeam practic doar colostru în primele zile.
Zic că suspectez asta pentru că atunci când mă duceam urla ca din gură de şarpe, când plecam o lăsam plângând şi nu auzeam să o aline cineva sau să îi dea completare. Aşa se face că în ziua a doua de stat în spital, Iris a făcut o febră bruscă de 39.6°, căreia nu i-au putut găsi nicio cauză fiziologică. Bănuiala mea? Au lăsat-o să plângă fără să îi dea completare şi s-a deshidratat în asemenea hal, încât a făcut febra aşa mare că a necesitat perfuzie.
Alaptatul pe orizontala, singura pozitie pe care o suporta
Odată ajunşi acasă, simţeam că trăiesc un haos total. Odată era problema că durerile de cap nu mai treceau, iar asta mă seca de puteri, nu puteam sta în picioare, iar pe de altă parte, eram extrem de paranoia şi dormeam cu un ochi deschis, fiindu-mi frică de situaţia în care nu m-aş fi trezit la cel mult 3 ore, să alăptez.
2-3 zile mai târziu, când au dispărut şi durerile de cap, iar noi ne-am mai aşezat puţin, am realizat că plimbatul între pătuţul ei şi patul nostru nu e viaţă şi că asta îmi fură jumătate din timpul de somn.
Cam atunci am hotărât de comun acord ca Iris să doarmă cu noi, iar pătuţul să rămână o opţiune mai degrabă pentru în timpul zilei, un loc sigur în care să o pot lăsa când am altele de făcut.
Multă lume m-a întrebat cum dorm, dacă nu ne afectează somnul. E drept că înainte eram extrem de agitată în somn şi dormeam foarte adânc. Aş fi putut să jur că nu aveam să o aud plângând, darămite să mă trezesc când ea se foieşte, fără să plângă.
Acum însă, mă odihnesc destul de bine deşi dorm aproape nemişcată. Cumva, nu mă deranjează. În schimb dimineţile, mai ales cele de weekend, când stăm şi lenevim toţi 3 în pat, sunt momentele în care aş vrea să opresc timpul.
