Doar mie mi se pare ca timpul zboara efectiv pe langa noi si de-abia reusim sa facem jumatate din ce ne propunem? Oare-mi propun eu prea multe, am asteptari prea mari?
Obisnuiam sa cred ca nu am timp. Timp sa ma perfectionez, timp sa citesc, timp sa ma odihnesc, timp sa ma ocup de casa incat sa arate asa cum mi-ar placea de fapt sa arate, timp sa gatesc incat sa mancam mai sanatos.
Aveam impresia ca nu am timp de toate astea. Cand colo, am nascut un copil si am aflat ca aveam tot timpul din lume, doar ca nu stiam sa mi-l gestionez.
Ziua buna se cunoaste de dimineata. Foarte dimineata
Ziua imi incepe negresit tare devreme. Uneori la 7-7:30, alteori la 8, poate 8:30 in zilele norocoase. Reusesc uneori sa o mai pacalesc sa stea putin intre noi, cat sa inghit si eu galbenusul, dar minunea dureaza putin.
Apoi musai ne mutam din camera, ea la Booba, cu care se trezeste in suflet si pe buze, eu la bucatarie, caci iubitorii de Booba trebuie sa si manance. Ma duc negresit si in camera tehnica, unde verific sa mearga centrala si-l dau afara cu niste mancare pe motanul Vasile, clandestinul care a devenit al casei in ultimul an.
Dupa masa incepe iar furnicarul: el cu jobul, deci nu ma poate ajuta cu mare lucru, eu cu ea si in paralel cu gatitul (ca musai trebuie sa manance si la pranz), cu curatatul dupa mine si dupa ei, cu mentinutul ordinii (ceea ce, in urma unui copil mic care se plictiseste usor e treaba tare simpla) si apoi cu curatenia de zi cu zi.
Somnul ei de dupa pranz, orele mele de alergatura
Pe nesimtite se face ora pranzului, de regula cumva tot pe nepregatite ma prinde, ea devine irascibila si mancarea nu e gata la timp. Astea sunt zilele in care-mi vine sa ma iau cu mainile de cap si sa ii pun un sandvis in fata.
Dar nu renuntam, ne luptam cu ea si in cele din urma incepe si mananca.
Apoi capat si eu 2-3 ore de liniste si pace: somnul de dupa pranz. O scoatem afara in carucior, o infofolim bine de tot (cu precadere acum, cand sunt grade cu minus) si o scoatem cu un biberon cald de lapte pe terasa, unde doarme legat cateva ore bune.
Ei, si aici incepe distractia: cum sa profit eu de cele 2-3 ore? Sa ma apuc sa spal baile? Parca ar fi nevoie. Sa gatesc pentru seara? Mneah, mananca ce a ramas de la pranz. Sa ma ocup de vase? Da, avem masina de spalat vase, dar nu bag vase mari in ea, mi se pare risipa de resurse. Asa ca zilnic spal si de mana.
Sa schimb asternuturile de pe pat? E un moment bun, ar cam trebui date la spalat. Sa strang rufele de pe sarma si sa bag altele, indiferent de ziua saptamanii? Sigur voi face si asta.
Sa incerc sa mai scriu un articol pentru blog? Idei sunt destule, le am si scrise undeva, dar numai pana scot laptopul greoi din sertarul lui, pana il pornesc si intru in mood dureaza ceva.
Mai degraba sa continui cursul de Illustrator pe care l-am inceput acum jumatate de an, dar pe care sunt parca incapabila sa il termin si sa trec la nivelul urmator?
Pana ma invart eu si ma rasucesc, bag o tura la spalat si deretic putin prin casa, n-am apucat nici sa pornesc laptopul, d-apoi Illustrator-ul. Iar ramane pe diseara. De afara se aude o voce care ma striga, intai timid, apoi foarte hotarat.
Iesim pe afara, dar frigul ne face sa ne intoarcem repede in casa. Ma joc cu ea in sufragerie cand cu LEGO, cand cu jucarii de sortare, dar ea se tot intoarce la aceleasi si aceleasi jucarii, fata de care a dezvoltat o obsesie, parca: carticele educative Montessori. Care sunt, multe dintre ele, foarte fain gandite si din care a invatat enorm de multe pentru varsta ei, de nici 2 ani. Dar jur ca te plictisesti sa vezi aceleasi si aceleasi carticele, de care ea nu se mai satura, iar noi suntem satui pana peste cap. Si tineti cont, avem toata colectia! Dar ea nu vrea sa se joace decat cu 2-3 pachete.
Nu face acum ce poti lasa pe diseara
Pe nesimtite se face ora cinei, la care ne asezam negresit toti 3. Dupa masa mai urmeaza uneori o serie de Booba. Alteori, incepe un nou episod de imprastiere a jucariilor in toata casa, o provocare pentru mine sa le strang in timp real.
O spalam, o echipam de somn si deja e ora 9, ora la care o cocotam la noi in pat, cu biberonul, dar si cu sanul, ca nu scap, din care primeste in egala masura.
O mutam in patut, o pupam de noapte buna si incep oracaielile. Iesim din camera cu inima bucati si asteptam tacuti sa treaca 1-2 minute, semn ca Iris a noastra s-a bagat la somn. Ne mai auzim abia dimineata.
Ma duc iar in bucatarie, dau o ultima raita si bag la masina de spalat ce e de bagat la masina (ziua nu pot sa-i dau drumul, ca mi-o opreste ea), sterg ce e de sters si matur mancarea care a avut nesansa sa ajunga pe jos. Il bag si pe Vasile inapoi in casa, ca afara i-ar ingheta si coada pe vremea asta.
De multe ori, desi din timpul zilei imi propusesem sa lucrez pe seara, fie la blog, fie sa avansez cu faimosul curs, nu-mi mai vine sa deschid laptopul.
Il rog pe el, care inca munceste sau invata, dupa caz, sa-mi bage si mie un episod de Grey’s Anatomy pe tv. De regula n-apuc sa-l vad pe tot, de pe la jumatatea lui cel tarziu, filmul e bruiat de un sforait. Al meu.
Work. Sleep. Repeat
De te miri unde se ivesc zorii, iar asta anunta trezirea iminenta a odorului nostru, care ne va incanta cu un ragnet de printesica si va tipa dupa mine pana ma duc in camera, sa ne cuibarim iar toti 3 in pat. Si ziua cartitei se repeta.
Nu stiu cum de inainte aveam senzatia ca nu am timp. In realitate poate-mi era mai lene? Poate eram de-a dreptul nepriceputa sa-mi gestionez timpul? Cert e ca daca mi-as putea da un sfat mie, din trecut, sigur mi-as spune sa ma bucur de orele moarte, de zilele de concediu, de lipsa haosului de acum.
Chiar si asa, cu tot haosul, cu toata dezordinea si cu toata lupta zilnica cu morile de vant (aka jucarii PESTE TOT), nu regret nimic, n-as schimba nimic. Mi-e doar putin groaza de gandul ca in curand ma vor depasi numeric, haosul va fi dublu, iar cand ma voi intoarce la munca distractia va fi una pe cinste.
Altfel, imi doresc doar ziua de 72 de ore, in care sa am timp cu adevarat sa le fac pe toate si sa ma pot tolani impacata la finalul zilei in pat, gandind la o noua zi in care timpul n-ar zbura atat de repede, iar pe lista n-ar ramane atatea nebifate. Poate intr-o alta viata.
Imagine de anncapictures de la Pixabay