Asta nu-i despre copii, cel putin nu in mod direct. Asta-i despre toate sedintele alea care puteau de fapt sa fie e-mailuri. E despre cum s-a vazut ca se poate si acum nimeni nu mai poate lua asta inapoi. E despre munca de acasa si modul in care le-am putea echilibra pe toate in viata, multi dintre noi. In ceea ce ma priveste, e despre cum am simtit pandemia asta, care strict pentru mine n-a fost cel mai groaznic lucru care mi s-a intamplat, pentru ca nu prea m-a afectat negativ. Iar ca mine sunt multi, sunt convinsa.
Lucram de acasa before it was cool
Cine ma stie, stie ca am lucrat de acasa vreo 2 ani, anterior nasterii lui Iris. Cine nu, afla acum. Chiar mai inainte de asta bateam drumuri lungi si anevoioase pana in redactie, intrebandu-ma cum ar fi fost daca mi-as fi mutat biroul intr-un sat din Giurgiu, unde ne si retrageam in fiecare seara.
Am fost printre primii care au imbratisat ideea cand s-a pus problema de mutat acasa cu munca, lucru pentru care ma felicit si-n ziua de azi.
Toata lumea imi intampina vestea cu ochii jumatate iesiti din orbite la momentul ala, o buna parte dintre ei bagand mana in foc ca dupa o luna o sa vreau inapoi, dupa 3 luni aveam sa prind muste.
Nu am prins muste, n-am vrut inapoi, dar intre timp s-a intamplat s-o vrem pe Iris. Apoi, s-a intamplat sa-l vrem si pe Felix. Mai faceam drumuri la birou cand si cand, pentru o sedinta, pentru un workshop si cam atat.
Aparent, se poate si altfel
Iata-ne astazi, vreo 3 ani mai tarziu, cand intreaga planeta a cotit brusc spre munca de acasa, de voie, de nevoie. Cred cu tarie ca acum ar cam trebui sa aiba loc o revolutie in ceea ce priveste modul in care corporatiile se raporteaza la locatia angajatilor lor.
In perioada asta s-a vazut ca cei care au nevoie doar de un laptop sau PC si o conexiune buna la internet pentru a lucra isi pot face treaba literalmente de oriunde, atat timp cat sunt intrunite cele doua conditii.
Cine joaca Solitaire in loc sa munceasca, o face si cu seful in ceafa
Tot acum s-a vazut, sper eu, si ca cei care sunt seriosi, muncitori si responsabili sunt asa indiferent ca le sufla seful in ceafa sau nu, in vreme ce cei care au frecat menta in perioada asta, garantat nu dadeau pe-afara de chef de munca nici cand erau nevoiti sa se prezinte la birou.
Cu alte cuvinte, se poate. Se poate sa aglomeram mai putin metrourile, autobuzele si tramvaiele, mutandu-ne dintr-o parte a orasului in alta, doar ca sa facem ce puteam face si de unde eram initial.
Se poate sa petrecem alea 2 ore, pe care altfel poate le pierdeam in trafic, printre cei dragi, luand micul dejun mai copios si mai putin pe fuga, cu partenerul, cu copiii sau, de ce nu, cu pisica. Sau, de ce nu, poate dormind cu 2 ore mai mult, doar ca sa te trezesti buimac si sa intri direct in sedinte.
Oamenii au vazut ca se poate si altfel si, sper eu, sa incerce sa obtina mai mult pe viitor. Sa faca din modul asta de lucru o optiune nu doar in vreme de pandemie, ci si dupa ce lucrurile vor reveni la normal.
Izolarea ne-a oferit doua luni impreuna, mai aproape ca niciodata
Pe el foarte greu l-au lasat sa munceasca de acasa, in ciuda a ce spuneam mai sus: nu are nevoie decat de un PC bun si o conexiune decenta la internet. Cu toate astea, s-a dat cu inima stransa drumul oamenilor sa lucreze de acasa, la el in companie.
Iar acum ca am gustat amandoi ce inseamna ca el sa petreaca mult mai mult timp cu Iris, acum ca am avut astea 2 luni fara stresul traficului de Bucuresti, fara plecat dimineata si venit seara, el isi cauta deja o alta optiune, una care sa includa mai mult timp cu familia.
A vazut si el ce inseamna sa iei seama la progresul copilului de dimineata pana seara, caci uneori diferentele apar atat de repede. A vazut ce bucurie e pe fata ei sa ne vada in fiecare dimineata langa ea, atunci cand se trezeste.
Bineinteles ca 3 minute mai tarziu el e tot la birou, iar eu raman cu ea si incepem rutina zilnica, dar cele 3 minute pe care si le rupe pentru a-i spune “Buna dimineata!” sunt pauze care conteaza atat de mult si pe care nu si le-ar fi putut lua in niciun alt mod decat prin munca de acasa.
Sper tare mult sa reuseasca si sa ne putem bucura cele 10 ore pe saptamana pe care altfel le-ar fi pierdut in trafic. Mai sper si ca va exista o miscare ampla in acest sens in intreaga lume, pentru ca acum avem sansa sa se produca o schimbare ce de mult ar fi putut avea loc. Aproape sigur oamenii ar iesi mai fericiti din chestia asta.
Aproape 2024 si noi tot cu munca de acasa
Astazi, cu un picior in 2024, lucram amandoi de acasa. El are birou pompos, cu ţânşpe monitoare. Eu, momentan doar un laptop amarat si un loc pe canapea. Dar imi e de ajuns, asa ma pot inghesui mai bine toate pisicile disponibile.
Am luptat pentru munca de acasa amandoi, cat am putut. El refuza interviuri, daca nu erau dispusi angajatorii la un program cel putin hibrid. Acum nici de hibrid nu mai vrea sa auda, full-remote sa fie.
Eu? Eu am lucrat si prin Bragadiru, si prin Magurele, la baiatul cu lifturile auto. Cat m-am invartit si m-am rasucit, tot la munca remote am ajuns. Si nu, nu ma pot duce prea des la birou, pentru ca ar fi taman in Constanta.
Avem luni intregi cand nu calcam in Bucuresti. Si nu pot sa va explic cat e de bine. In schimb, zi de zi parcurgem 80 de km (40 fiecare) ca sa ducem si sa aducem copiii la si de la gradinita in Bragadiru, dar asta e drum destul de intins, nu stam cu orele in trafic. Pentru asta a trebuit sa-mi si iau permis, ca n-avea decat el. Dar asta e o cu totul alta poveste.
De luat acasa?
Munca de acasa rocks, chiar si ani mai tarziu. N-as mai face naveta pentru nimic in lume. Si am si cel mai tare coleg de birou pe care mi l-as fi putut dori.
